Dacă ai căutat vreodată printr-un coș de la un magazin second-hand sau printr-o cutie prăfuită din podul părinților tăi, s-ar putea să fi dat peste un cartuș de film ciudat, oval. Nu are o bandă de film care să iasă ca un rulou standard de film de 35mm, ci are în schimb niște pictograme numerotate ciudate în partea de jos: un cerc, un semicerc, o cruce și un dreptunghi. Probabil te-ai întrebat: ce este exact chestia asta?

Tu, prietene, ai descoperit un cartuș APS.

Sistemul Foto Avansat (APS) a fost o mare senzație când a fost lansat în 1996. A fost rezultatul unei colaborări rare, de tip Avengers, între Kodak, Fujifilm, Canon, Nikon și Minolta. Au investit sute de milioane de dolari pentru a dezvolta un format de film complet nou, menit să rezolve toate neajunsurile pe care oamenii obișnuiți le aveau cu filmul de 35mm. Se dorea a fi viitorul fotografiei pentru consumatori. În schimb, a devenit unul dintre cele mai fascinante eșecuri din istoria aparatelor foto.

Ce a făcut APS atât de grozav?

Pentru a înțelege de ce a fost creat APS, trebuie să-ți amintești cum era să fotografiezi cu film de 35mm pentru utilizatorul obișnuit din anii '90. Introducerea benzii de film în tamburul de înfășurare provoca multă anxietate. A prins bine? Am expus primele cadre? O să fac 24 de poze doar ca să-mi dau seama că filmul nu avansa deloc?

APS a rezolvat toate acestea. Cel mai mare avantaj a fost încărcarea prin simpla introducere. Pur și simplu introduceai cartușul în aparat, închideai ușa, iar aparatul trăgea automat filmul, îl avansa și îl înfășura perfect. Nu vedeai niciodată filmul brut.

Dar inovația nu s-a oprit aici. Partea „Avansată” a numelui venea de la faptul că filmul APS avea un strat magnetic invizibil peste emulsie. Pe măsură ce fotografiai, aparatul înregistra magnetic date pe film — lucruri precum data, ora, condițiile de iluminare și dacă ai folosit un blitz. Când laboratorul foto dezvolta filmul, mașinile de imprimare citeau această versiune timpurie a datelor EXIF și ajustau expunerea printurilor finale pentru a arăta cât mai bine.

APS îți returna și negativele în interiorul cartușului. Nu primeai acele benzi fragile de negativ în manșon de plastic. În schimb, laboratorul îți dădea un print index — o singură foaie cu miniaturi numerotate ale fiecărei fotografii de pe rolă. Dacă voiai o reimprimare a pozei numărul 14, dădeai laboratorului cartușul și numărul. Era incredibil de prietenos cu utilizatorul.

Comutatorul magic: C, H și P

Dacă ai ținut vreodată în mână un aparat APS point-and-shoot, cu siguranță ai observat un comutator fizic pe spate cu trei litere: C, H și P. Acesta îți permitea să schimbi forma fotografiei în timp ce rulai filmul. Părea magie pură la vremea respectivă.

• H (High Definition): Acesta era formatul nativ al filmului. Creea un raport de aspect 16:9 widescreen, inspirat puternic de televizoarele high-definition ale epocii.
• C (Classic): Imita raportul tradițional 3:2 al filmului standard de 35mm.
• P (Panoramic): Oferă un raport de aspect super-larg 3:1, perfect pentru peisaje ample sau fotografii de grup mari.

Secretul amuzant este însă că obiectivul aparatului nu se schimba de fapt. Filmul captura întotdeauna cadrul complet „H”. Când selectai „C” sau „P”, aparatul înregistra pur și simplu un semnal magnetic pe film care spunea imprimantei laboratorului să decupeze digital partea de sus și de jos sau părțile laterale ale negativului. Era o iluzie, dar oamenilor le plăcea foarte mult să primească printuri panoramice supradimensionate de la farmacie.

Nașterea aparatului ultra-compact

Deoarece cartușul de film APS era cu aproximativ treizeci la sută mai mic decât un tub de 35mm, producătorii de aparate foto au putut să proiecteze brusc camere incredibil de mici. Această perioadă a produs unele dintre cele mai cool și elegante designuri industriale din istoria fotografiei.

Originalul Canon IXUS (cunoscut ca Elph în America de Nord) era un dreptunghi frumos din oțel inoxidabil, nu mai mare decât un pachet de cărți de joc. Părea ceva ce ar purta James Bond și făcea ca aparatele tradiționale 35mm point-and-shoot să pară demodate și greoaie. Contax a lansat chiar Contax Tix, un aparat APS de lux construit din titan cu un obiectiv Zeiss extrem de clar. Pentru pasionații de echipamente, aparatele APS sunt încă o plăcere de ținut în mână doar pentru estetica lor frumoasă.

Deci, de ce a murit?

Dacă APS era atât de prietenos cu utilizatorul și permitea aparate atât de frumoase, de ce a eșuat formatul?

În primul rând, momentul a fost totul. APS a apărut pe piață în 1996. Până în 1999, primele camere digitale pentru consumatori apăreau pe rafturi. La începutul anilor 2000, camerele digitale point-and-shoot erau ieftine, decente și însemnau că nu mai trebuia să plătești niciodată pentru dezvoltarea filmului. Digitalul făcea tot ce încerca APS — fotografiere fără griji, feedback instant, fără manipularea negativelor — dar făcea asta mai bine și mai ieftin.

În al doilea rând, fotografilor profesioniști și pasionați nu le plăcea. Spațiul fizic pe un negativ APS este semnificativ mai mic decât un cadru de 35mm. Filmul mai mic înseamnă mai puține detalii și mult mai mult granulație, mai ales când încerci să printezi ceva mai mare decât o fotografie standard 4x6. Fotografilor serioși nu le plăcea să-și degradeze calitatea imaginii doar pentru comoditatea încărcării prin simpla introducere.

În cele din urmă, era scump pentru toată lumea. Consumatorii plăteau un preț premium pentru film și dezvoltare. Laboratoarele foto trebuiau să cheltuiască zeci de mii de dolari pe mașini complet noi pentru a procesa benzile magnetice și printurile index. Când a venit digitalul, laboratoarele au renunțat rapid la costurile ridicate ale APS.

Moștenirea durabilă: APS-C

Până în 2004, producătorii de aparate au încetat practic să mai facă aparate APS. Până în 2011, Kodak și Fuji au încetat complet producția filmului. Era mort.

Totuși, dacă ești fotograf digital astăzi, probabil spui literele „APS” destul de des fără să-ți dai seama.

Când camerele digitale SLR erau proiectate pentru prima dată, producerea unui senzor digital exact de dimensiunea unui cadru de film de 35mm era astronomic de scumpă. Așa că inginerii au făcut senzorii mai mici pentru a reduce costurile. Au ales dimensiuni aproximativ identice cu cadrul „Classic” al filmului APS. De aceea aproape fiecare aparat digital non-full-frame de astăzi — de la Fujifilm X-T5 la Sony a6700 — este mândru să fie etichetat ca aparat „APS-C”. Formatul de film a murit, dar dimensiunile lui trăiesc în lumea digitală.

Ar trebui să încerci APS astăzi?

Ca fan al aparatelor vintage, simt dorința de a încerca aceste gadgeturi elegante din anii '90. Încă poți găsi film APS nefolosit, expirat, pe internet, iar câteva laboratoare specializate încă îl procesează. Dar sincer? E puțin dureros. Filmul APS expirat se degradează destul de rău, iar costul de cumpărare și dezvoltare depășește cu mult rezultatele neclare și granulare pe care le primești de obicei.

Dacă îți place estetica ultra-compactă și relaxată a anilor '90 din era APS, dar vrei rezultate de încredere, cea mai bună opțiune este să te uiți la compacte 35mm de modele mai noi. Pe măsură ce producătorii au învățat să micșoreze aparatele 35mm pentru a concura cu APS, au creat niște aparate mici, uimitoare, pentru uz zilnic, care folosesc film standard, ușor de găsit.

Dacă vrei să iei un aparat de film ușor de folosit care să încapă cu adevărat în buzunar, aruncă o privire la colecția noastră de aparate compacte complet testate. Îți oferă stilul metalic superb al sfârșitului anilor '90 fără bătăile de cap de a căuta formate de film dispărute. Sau, dacă vrei cea mai ușoară experiență de fotografiere fără a sacrifica calitatea imaginii, vezi aparatele noastre preferate point and shoot. Primești claritatea clasică 35mm, dezvoltare sigură la orice laborator modern și distracția unei experiențe retro autentice fără durerea de cap a formatului mort.